Și apoi îl așezi delicat în fața unui utilizator real. Care se blochează complet și nici măcar nu i-e clar pe unde naiba s-o ia la fugă.
Știi filmul în care e unul care bate cu mâinile în geam și urlă disperat:
"Dar e evident! E chiar acolo! De ce nu vezi butonul ăla mare?"
Ăla e următorul care moare: ego-ul meu. Așa-i scenariul.
Una din cele mai grele lecții din practica mea de designer n-a fost să învăț un tool nou sau să stăpânesc un framework. A fost mai... uman: să accept că eu NU sunt utilizatorul. Că ceea ce mi se pare mie evident, poate fi complet opac pentru altcineva. Că nu proiectez pentru mine.
A face design pentru tine e, poate cel mai ușor. Așa poți face un business frumos. Dar asta e alta mâncare de pește.
Acum vreo 8 ani, lucram la o aplicație de management de stocuri pentru un sistem complex. Eram mândru de interfața minimalistă, curată, cu date condensate elegant. Aliniasem toți stakeholderii: product, business și dev. Vizual.
Prima sesiune de testare a fost... Educativă. Utilizatorii căutau disperați detaliile pe care eu le ascunsesem elegant în meniuri contextuale și hover states.
Pentru mine, era o plăcere estetică. Curat. Pentru ei, un coșmar de usability. Curat murdar.
Unul dintre testeri m-a întrebat direct: "Ai folosit vreodată un sistem din ăsta în viața reală?"
Evident că nu. Eu proiectasem pentru o versiune idealizată a utilizatorului: io.
Cât de des facem asta? Cât de des ne bazăm pe propriile preferințe, biasuri și comportamente când proiectăm pentru alții?
E ușor să zici "user-centered design". E mult mai greu să-ți abandonezi ego-ul în practică. De atunci, am dezvoltat câteva antidoturi la această pornire:
- Nu mai spun niciodată "utilizatorii vor..." fără date concrete. Ci "eu cred că utilizatorii vor... dar trebuie să verificăm." Nu-s fanul lui Lenin, dar aici prinde bine.
- Încerc să distanțez criticile de persoana mea. Nu e "designul tău e prost", ci "această soluție nu funcționează pentru acest utilizator în acest context."
- Masochism: am învățat să salivez după momentele când aflu de la utilizatori că iar am ieșit cu trotineta în decor. Fiecare ipoteză invalidată e un pas spre un design mai bun.
În esență, o ard budist cu mantra asta: "Eu nu sunt utilizatorul." Ca să-mi amintesc că perspectiva mea e limitată.
Sună simplu? Băi tată, nu e! Ego-ul e o bestie rezistentă. Vrea să te convingă că tu știi mai bine, ca să te simți în siguranță. Că utilizatorii "nu înțeleg". Că viziunea ta e ce trebuie aici.
Dar, când reușești să îl diluezi, se întâmplă ceva mișto: începi să vezi lucrurile prin ochii altora. Să simți frustrările lor. Să înțelegi valoarea bucuriilor lor.
Și atunci, iaca, nu mai proiectezi pentru tine. Proiectezi pentru ei.
Originally published on LinkedIn, Apr 15, 2025.