Dar am învățat să pun întrebări în loc să presupun. Să folosesc experiența ca să evit capcanele cunoscute. Să urmez un proces, nu doar inspirația de moment.
Cât timp am pierdut încercând să par omul potrivit pentru toți clienții? Cât efort ca să răspund la orice întrebare? Câtă tensiune când nu pot?
Ce-ar fi dacă vulnerabilitatea n-ar fi defect profesional, ci instrument strategic? Când zici că nu știi:
- elimini paralizia perfecționismului
- lași loc pentru colaborare reală
- activezi inteligența colectivă (e un serial pe tema asta)
- construiești încredere autentică
Creierul uman detectează ceva "nepotrivit" în perfecțiunea aparentă: se numește "uncanny valley". E disconfortul pe care îl simțim față de roboții aproape-umani. Adică Sheldon (TBBT series) nu pare autentic.
Plus, neuronii-oglindă din creier, cei responsabili pentru empatie, se activează când observăm vulnerabilitate în alții. Literalmente, ne conectăm neurologic cu cei imperfecți, nu cu cei care par infailibili.
Acum, în era AI, obsesia asta de a fi "expert" parcă devine și mai fragilă. AI-ul poate genera sute de "soluții experte" în secunde. Dar nu poate (încă) să fie autentic curios. Să asculte cu intenție reală. Să recunoască limitele propriei înțelegeri. Să facă pauză.
D-aia mă gândesc că poate valoarea noastră nu mai stă în a ști răspunsurile, ci în a pune întrebările potrivite. Nu în a părea expert, ci în a rămâne curios.
Cum ar fi dacă la job requirements pentru designeri, peste vreo 5 ani, ar scrie: curiozitate și spirit etic? O fi destul?
Când renunți la masca expertului și îmbrățișezi curiozitatea, simți un amestec ciudat de frică și libertate. Frica de a nu părea suficient de bun. Libertatea de a nu ști toate răspunsurile. Vulnerabil, dar infinit mai capabil să explorezi.
În timp ce alergăm după eticheta de "expert" într-o lume cu AI, s-ar putea ca super-puterea umană să fie capacitatea de a spune:
"Nu știu. Hai să vedem, împreună."
Originally published on LinkedIn, Apr 8, 2025.