No, hai mai aproape, ești de-al meu.
Ca programatori, designeri, oameni de product, alunecăm uneori pe panta în care confundăm ego-ul cu argumentele. De parcă ți-a zis ceva de mamă când îți spune că soluția ta nu e singura potrivită.
Dacă în mod regulat ai schimburi de idei cu oameni bine informați și bine intenționați, n-ar trebui să "pierzi" vreo jumătate dintre ele? Să-ți schimbi poziția bazat pe ce-ai aflat nou. Ăsta-i scopul, nu?
Dacă nu-ți schimbi niciodată părerea, ai un schimb real de idei? Eu zic că e predică. Vino în partidul meu. Fiecare nou adept e o dovadă că nu-s pe lângă. O validare că am ceva util de oferit.
Să-mi schimb părerea după doar 10 minute de discuție? E o execuție publică a ego-ului. Un harakiri profesional. Cine se oferă voluntar la așa ceva?
Și totuși... "Ai dreptate, n-am văzut-o așa" e ca un update de firmware. Level up, cu mai multe perspective. Procesorul tău rulează cu mai multe date, mai multe modele.
Problema e că evităm să oferim update-uri de firmware când ideile sunt legate de identitatea noastră.
"Io-s designer, eu știu mai bine ce-i ăla UX".
"Eu-s tech lead, man, crede-mă că așa se face".
"Eu-s product owner, asta-i prioritatea noastră, punct."
Mai des decât ar trebui, discuțiile astea nu-s despre adevăr. Sunt despre teritoriu. Totemuri intelectuale. Cine are control, ca să fie viața pe easy mode.
Dar dacă lași loc pentru alte unghiuri, dacă lași deoparte validarea care vine din "a avea dreptate" și te bucuri de învățare... o fi foc? Eu văd mai puțin stres, mai multă curiozitate. Și fiecare "downgrade" al ego-ului ca un upgrade al minții.
Nu ne certăm, ne cercetăm.
Originally published on LinkedIn, May 6, 2025.