Acum mai bine de o generație, am dat primul "View Source" în Internet Explorer. Rulând CD-uri de la PC Magazine.
Tânăr, curios. Voiam să creez. Să fac și eu site-uri mișto, doar m-o place vreo dom'șoara. Ceva ce 99% din cei din jurul meu habar n-aveau că e accesibil muritorilor de rând. Plăteam cu toții dial-up noaptea ca să le vedem.
Doar că nu era așa simplu, nu-i așa?
Am învățat că e nevoie să urmez un proces despre care alții spuneau că e ce trebuie. "Așa fac profesioniștii." Întrebări, brief, idei, schițe, wireframes, stiluri, ecrane, patterns. Design.
Am furat, fiecare din noi, meserie de unde am putut. Încă o facem, s-a creat un reflex. Millenial much?
Doar că, astăzi, pot genera același rezultat în câteva minute. Cu AI.
Bun, și... ce am ajuns să fac cu experiența acumulată?
Validez că AI-ul nu zice prostii. E fix ca atunci când ai un junior. Doar că fără ego (yay!). Primește input, execută, dar nu are reflexele tale. Nu are (încă) intuiția ta.
Săptămâna trecută, am generat 10 variante de layout în timpul în care înainte făceam una. Timpul câștigat l-am investit în ceea ce niciun algoritm nu poate: am stat de vorbă cu utilizatorii reali, am ascultat poveștile lor, am detectat nevoile nerostite. Sare și piper.
Poate că cel mai interesant shift e că acum, în loc să scot wireframe-uri pe bandă, validez o inteligență care învață să gândească cam ca mine, dar care nu va avea niciodată povestea mea. N-am nepoți, te bat pe tine la cap.
Acum, pe bune, tu cum te simți când instrumentele pe care le-ai stăpânit cu greu acum 10-15 ani sunt la un prompt distanță pentru oricine?
Eliberare? Nostalgie? Resemnare?
Originally published on LinkedIn, Mar 11, 2025.